Traducere de: Irina LULCIUC, Piteşti, Editura Paralela 45, 2011, 158 p. 

Atunci când forţa sau strategia militară nu (mai) sunt de folos, poate ajuta şiretlicul, viclenia, înşelăciunea. Se pot reporta astfel victorii şi se pot cruţa vieţilor oamenilor. 

O analiză a celor mai importante astfel de stratageme ne propune profesorul Daniel APPRIOU. Lucrarea, scrisă într-un ritm alert, captează imediat atenţia cititorului, chiar şi a aceluia neavizat, pentru care istoria nu este decât o atracţie pasageră. De la episoadele mai cunoscute ale Antichităţii (răpirea sabinelor, calul Troian, Ulise şi Penelopa, Furcile caudine etc.), trecând prin întâmplări din Evul Mediu mai puţin abordate în lucrările româneşti (vicleşugul de la Avignon, Falşii tăietori de lemne, Nucile din Amiens, Şilingul regelui, Zidarul imperial etc.) şi până la istoria contemporană (Submarinul contra navei Carbonière, Spionul Kaiserului, KENAVO, Martin – falsul spion, Paraşutiştii zilei Z, Falşii infanterişti nemţi în Ardeni), volumul abundă în informaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, dar documentate şi atent selecţionate. 

Nu o sa prezint aici decât episodul vicleşugului de la Avignon (paginile 44 – 50 în volum), lăsând plăcerea cititorului se a descoperi şi celelalte evenimente prezentate

Noua colecţie a Editurii ALLFA, intitulată „Strada ficţiunii” şi coordonată de Alexandra Rusu, propune trei serii de volume grupate astfel: Turul Clasic (pentru cărţile care au trecut deja testul timpului), Turul Contemporan (autori debutanţi sau mai puţin cunoscuţi) şi Turul Bestseller. 

Volumul propus astăzi face parte din cea de-a doua serie, a autorilor contemporani mai puţin familiari publicului român, fără a fi însă mai puţin valoroşi. De-altfel, autoarea Carol BIRCH a fost deja nominalizată la prestigiosul premiu Booker Prize, în 2003, ceea ce este, cred, o garanţie a unei scriituri de calitate. 

Subiectul are o intrigă fulminantă, plină de sensuri metaforice: într-o atmosferă de mijloc de veac al XIX-lea, într-un cartier rău-famat din docurile Londrei, un băieţel este atacat de un tigru fără să păţească nimic. Nu este, să recunoaştem, un debut prea obişnuit pentru o acţiune plasată în inima Europei, dar este începutul unei aventuri fabuloase, în care cititorul este plimbat într-un ritm alert şi cu răsturnări fantastice de situaţie, din docurile Tamisei şi până pe mările şi oceanele indepărtate ale lumii. Din curtea proprietarului tigrului, un oarecare domn Jamrach care se ocupa cu negoţul de păsări şi animale exotice, personajul-narator ajunge din propria voinţă pe puntea vasului Lysander, de pescuit balene. În afară de a aduna untura respectivului cetaceu, echipajul mai are şi misiunea de a găsi „un dragon”  despre care se vorbea în Londra, şi care ar fi fost trofeul cel mai preţ al menajeriei. Dacă l-a găsit sau nu şi ce a fost, până la urmă,  „monstrul”, las plăcerea cititorului de a descoperi. 

Şi, ca în orice roman de aventuri pe mare care se respectă, există şi aici scena naufragiului, din care scapă iniţial 16 persoane. După 65 de zile petrecute în derivă, fără prea multă apă şi fără hrană, naufragiul este doar pretextul pentru ceea ce poate fi mai rău într-o descriere de acest gen: scene înfiorătoare de canibalism, descrise cu migala unui chirurg sau a unui anatomo-patolog. Episodul în care eroul principal (Jaffy) este ales în urma tragerii la sorţi pentru a-şi ucide prietenul din copilărie (Tim), pentru ca acesta din urmă să fie mâncat de supravieţuitorii naufragiului, este una de o sensibilitate covârşitoare. Jaffy scapă din acest Infern şi va trebui să le întâlnească pe sora lui Tim (fosta sa iubire de dinaintea voiajului fatidic, logodită acum) şi cu mama prietenului ucis. 

În concluzie, este un roman de aventuri, bun de citit în vacanţă, la malul mării sau în tren, dar pe care nu îl recomand minorilor, cardiacilor sau celor sensibili. 

Citatul ales:

 „Mi-era silă să aud oamenii spunându-mi ce norocos sunt. Nu ma simţeam norocos. Dacă există un Dumnezeu, am cugetat eu, trebuie că e unul tare ciudat. Toţi pieriseră, înduraseră atâta durere şi spaimă şi niciunul dintre ei nu meritase aşa ceva.

- Uite ce-i, i-am spus eu, n-are niciun sens. E doar soartă. Întâmplare, fără noimă. Nu există altă cale de a vedea lucrurile.” (p. 313). 

Primăvara şi-a intrat încet în drepturi, sărbătorile pascale se apropie, aşa că am găsit potrivit să prezint astăzi un roman mai puţin sofisticat, care să poată fi citit cu burta plină, după o ieşire în pădure cu prietenii. Degustătorii de elemente lingvistice rafinate, de subiecte filozofice complicate ori cu pretenţii meditative surprinzătoare, vor avea puţine satisfacţii prin acest volum. Cei mai mulţi însă, vor afla în Mănâncă, roagă-te, iubeşte, un delicios roman anti-plictiseală, feminist până la ultima tresărire, care merită citit din scoarţă în scoarţă.

Care sunt argumentele mele pentru recomandarea de faţă? In primul rand, tema aleasă este una interesantă: periplul personajului-narator (Elisabeth Gilbert) de-a lungul a trei ţări care, toate, încep cu aceeaşi literă (Italia, India, Indonezia). Este o căutare a sinelui, în medii diferite şi cu procedee diferite, după un divorţ perpetuu, cu împăcări şi despărţiri succesive. Motivul divorţului este doar un pretext literar şi de aceea se află în plan secund, dar „fantoma” acestuia apare când şi când în tot romanul, pentru a reaminti punctul de plecare.

Al doilea argument ţine de construcţia narativă şi structurală a romanului. Fiecare popas ales durează fix patru luni. Atât şi-a propus personajul nostru, considerând că de atât timp este necesar pentru călătoria iniţiatică din patria respectivă şi pentru aflarea propriului echilibru. Aşadar, un an încheiat, de descoperiri surprinzătoare asupra lumii şi, mai ales, a propriei persoane. Similaritatea se regăseşte şi la nivelul construcţiei romanului: experienţele din fiecare ţară sunt descrise în fix 36 de capitole. Uşor deci de calculat: 3 ţări x 36 de capitole = 108 capitole, de întindere variabilă însă. De ce 36? Explicaţia o dă însăşi autoarea, în Introducere: pentru că a scris cartea în anul 36 al vieţii sale.

În fine, fiecare ţară are propria etichetă, prezentată încă din debutul fiecărei părţi: Italia sau Vorbeşte cu mănânci sau 36 de povestiri despre căutarea plăcerii, India sau „Felicitări să vă cunosc” sau 36 de povestiri despre căutarea devoţiunii”, Indonezia sau „Chiar şi acolo mă simt altfel” sau 36 de povestiri despre căutarea echilibrului”. Îmi şi imaginez trei borcane similare, de câte un litru, cu capace aurii, cu etichete de diferite culori dar de aceeaşi dimensiune. În fiecare borcan transparent se pot vedea obiectele specifice fiecărei tări vizitate.

Prin urmare, în patria pastelor fănoase, a pizzei, se mănâncă bine, deci sunt forţate limitele fizicului, după căderea abruptă a numărului de kilograme, consecinţă firească a despărţirii de omul prezent-absent din viaţa Elisabethei. În India, viaţa se învârte în jurul ashram-ului, deci nu este loc decât pentru rugăciune, pentru penitenţă şi pentru educarea propriului eu prin abstinenţă. Indonezia, cu insula Bali prezentată în pliantele turistice cu tinerii de ambe sexe dezbrăcaţi până la brâu şi cu flori mari în păr, este pentru personaj ţara plăcerii, locul în care se îndrăgosteşte, semn al aflării, în sfârşit, al echilibrului atât de căutat.

Totul este scris într-un stil haios, auto-ironic, plin de vervă, după cum se poate vedea şi din citatul ales:

„Dacă te iubesc, poţi obţine orice de la mine: timpul meu, dragostea mea, fundul meu, banii mei, familia mea, câinele meu, banii câinelui meu, timpul câinelui meu, totul. Dacă te iubesc, voi îndura eu durerea ta, îţi voi plăti eu datoriile (în toate felurile posibile), te voi proteja de temerile tale, voi proiecta asupra ta tot felul de calităţi pe care fapt nu le ai şi le voi cumpăra cadouri de Crăciun întregii tale familii. Am să-ţi dau soarele şi ploaia şi, dacă ele nu sunt disponibile imediat, am să stau la rând pentru ele. Am să-ţi dau toate astea şi chiar mai mult, până când am să ajung atât de extenuată şi de golită, încât singurul mod de a-mi recăpăta energia va fi să mă îndrăgostesc de altcineva. (p. 73-74)” – 9 aprilie 2012

Celor pasionaţi de istorie le propun spre lectură un catalog al celor mai mari 50 de gafe ale conducătorilor sau decindenţilor din toată lumea, de la Adam şi Eva (nu este nicio glumă) până la epoca modernă. Ceea ce la început părea, pentru unii dintre cei în măsură să ia decizii, idei geniale, s-a dovedit apoi că nu au fost deci erori de apreciere a situaţiei reale. 

Din capul locului trebuie precizat că nu avem de-a face cu o colecţie a prostiei omeneşti ci doar de anumite decizii luate fie în pripă, fie în urma unor intuiţii care s-au dovedit greşite, fie în urma unor emoţii puternice ori a unor presiuni exterioare. De-altfel, găsim în carte nume mari ale istoriei, oameni bine intenţionaţi, inteligenţi, ceea ce dovedeşte că toţi pot avea momente mai puţin inspirate. O enumerare aleatorie a capitolelor volumului ne poate convinge de aceasta. Ne întâlnim cu Menelau şi a sa soţie pierdută, Hannibal şi avalanşa, Bărbaţii Clepatrei, Nero şi incendierea Romei, Papa Silvestru al II-lea şi sfârşitul lumii, Montezuma şi întoarcerea zeului, Napoleon şi marşul spre Rusia, regele Leopold şi bătălia pentru Africa, Winston Churchill şi dezastrul de la Gallipoli, Stalin şi Marea Epurare, Mao şi Marele Salt înainte etc. 

Fiecare capitol oferă şi o motivaţie a faptelor, oscilând între: mânie, milă, invidie, credinţă, aviditate, lăcomie, speranţă, desfrâu, mândrie şi lene. De cele mai multe ori, este vorba de o summum din aceşti factori. Sunt analizate apoi: principalii vinovaţi, pagubele produse şi faptele în sine. Interesant este că se încearcă şi un răspuns concludent DE CE s-a ajuns la faptul incriminat. 

Vă prezint, cu titlu de exemplu, capitolul final al cărţii intitulat: Cum se face că o fată de zece ani a ştiut mai multe decât guvernul thailandez: ziua în care a lovit tzunamiul (p. 249 – 253). Motivaţie: speranţă, lene. Principalii vinovaţi: Guvernele statelor sud-asiatice. Pagube produse: moartea a 230.000 de oameni, dintre care 62.000 ar fi putut fi avertizaţi şi salvaţi. De ce: Guvernele din acea regiune au decis că armele nucleare sunt mai importante decât senzorii care să avertizeze în legătură cu seismele subacvatice.

Ei bine, în ziua fatidică (26 decembrie 2004), Tilly Smith, un copil de doar 10 ani era cu familia în vacanţă, pe plajă. Ea a observat că apa oceanului se comportă nefiresc, amintindu-şi ce a învăţat la şcoală legat de mişcarea plăcilor tectonice şi de cutremurele subacvatice. A devenit din ce în ce mai agitată şi a strigat către părinţii ei să se îndepărteze cât mai mult de plajă. Gestul ei a salvat peste 100 de vieţi, în condiţiile în care nimeni nu luase în serios avertizările specialiştilor. 

Citatul preferat: 

Cu câţiva ani înainte de tragedie, un meteorolog thailandez a tras un semnal de alarmă (…). El a cerut ca hotelurile să instaleze sirene şi sisteme de alarmă şi a recomandat ca noile clădiri să fie mutate mai departe de plajă. Pentru intervenţia sa incomodă, a fost mutat la alt departament şi nici una dintre recomandările sale nu a fost pusă în practică – pentru că până şi simpla menţionare a cuvântului tsunami ar fi pus pe fugă turiştii, erau de părere oficialii. (p. 251).